joi, august 30, 2007

De la neputinta la neputinta
Ma intorceam de la o intalnire cu PR-ul de la Unicef. Vorbisem despre campanii sociale, copii, drepturile lor, voluntariat, copii strazi si donatii. Proiecte, intentii nobile si personale si bani pe care unii ii au si alti ii cer, sau ii asteapta. Ei nu se pot apara. Si desi ne enerveaza cand vin si ne cer bani pe principiul tanti da-mi si mie macar un leu...lumea in care traiesc ei nu e cum o vedem noi. Copilaria este amprenta personalitatii noastre.
La intoarcere, iesind de la metrou, intr-un colt, frumosi si bine imbracati, incarcati cu talent, lipsa de rusine si iubire, erau doi tineri care cantau. Cantau cum stiau ei mai bine. Unii treceau si le puneau bani. Isi castigau existenta. Aveau bani. Atat puteau face. Atat stiau. M-am uitat in ochii lor si am stiut ca nu aveau alta varianta. Isi vindeau talentul avand ca impresar coltul acela din statia de metrou.
Cinci metri mai la dreapta, sus pe scari, fara bani in fatza si cu sute de haine pe ea, statea ghemuita o batrana. Ii privea. Sec. Trist. Neputincioasa.

Un comentariu:

Deroude spunea...

As comenta totusi ca neputinta este un sentiment periferic, instantaneu. Imagineaza-ti o scena dintr-un film de Jet Li: un luptator este surprins in mijlocul unei lovituri, in aer, cu muschii fetei incordati de efort, iar scena se deruleaza cu incetinitorul. La un moment dat, imperceptibil la inceput, apoi evident, adversarul sau eschiveaza lovitura, care se indreapta in gol, iar in acel moment scena ingheata. In ochii luptatorului, clar vizibili pe figura sa incordata, se poate citi acum limpede sentimentul neputintei. Uneori urmeaza resemnarea, alteori urmeaza urletul urmatoarei lovituri. Neputinta nu este insa niciodata mai mult decat un sentiment marginal. Un hotar catre ce urmeaza.