miercuri, februarie 24, 2010

50 de ani impreuna

Se zice ca atunci cand moare cineva, un alt suflet asteapta sa vina pe pamant. Si, cumva, raportul viata moarte sta in echilibru.

Moartea cuiva drag, fie ea si asteptata, este dureroasa. Agonia dinainte, sentimentele de neputinta, si furie, si dor extraordinar care te incearca in momentul in care iti bagi mortul in groapa nu pot fi descrise. Evenimentul in sine ar putea fi comparat chiar si cu o conferinta, nu este ceva dificil de organizat. Si, daca gandesti la rece si nu asculti boceala babelor, pare usor de trecut. Pentru mine, care am responsabilitatea bunastarii copilului pe care il astept, cam asa a fost. Nu-mi permiteam sa plang, sa ma consum. Am vorbit cu el inainte de deces. I-am spus noutatile si ca regret enorm ca nu va fi alaturi de mine. De asemenea, i-am spus cat il iubesc si i-am multumit pentru tot. El a fost, de exemplu, omul care m-a dus prima data la mare, cand aveam numai 6 luni. M-a iubit enorm si mi-a purtat mereu de grija. Stiu asta si am simtit-o permanent.

Am limitat lacrimile pentru ca acum tre sa fiu vesela. Asa ca am decis sa-mi amintesc numai chestiile misto pe care le stiu de la el si sa ii pastrez vii amintirile, glumele etc. Refuz sa ma gandesc prea mult pentru ca nu m-as mai opri din plans.

Titul, insa, nu se refera la relatia mea cu el. Ci la a bunicii mele cu el. S-au cunoscut cand ea avea 17 ani si el vreo 20. S-au casatorit, au facut o casa si 3 copii, au avut si mai multi nepoti si nenumarate momente de bucurie. Au crescut impreuna, s-au descoperit unul pe altul, s-au maturizat brusc, de nevoie, si se cunosteau mai bine ca oricine. Nu m-am gandit prea mult de-a lungul timpului la relatia lor. Erau ei, mereu alaturi de noi, mereu impreuna.

Cand el a murit, insa, si o ascultam pe ea cum il plange, am vazut cat de mult s-au iubit de fapt. 50 de ani alaturi de acelasi om te leaga indescriptibil de el si cand nu mai este, simti, probabil, ca a murit si o parte din tine. In 50 de ani ajungi sa experimentezi iubirea in toate formele ei si poti spune ca da, ai simtit si tipul ala de frustrare, de ura, de extaz etc. Zicea ca cel mai mult o doare ca nu il mai vede si ca atunci cand isi aminteste ce zicea el nu ii aude si vocea. Vocea lui atat de familiara. N-a vrut sa plece nici o clipa de acolo, sa vina sa doarma la noi sau mai stiu eu ce. A zis ca "nu plec eu de la casa noastra. Raman aici sa am grija de tot."

Mi-e greu sa cred ca ma voi duce la ei si va fi doar ea acolo. Si mi-e si mai greu sa ma gandesc ca va veni momentul in care nici macar ea nu va mai fi. Acesta a fost unul din acele momente care stiam ca se vor intampla la un moment dat, dar erau undeva departe. Sambata viitorul asta a fost cat se poate de prezent. Dovada ca lucrurile se schimba, mai incet, mai abrupt, mai pe neasteptate, dar se schimba. Si se pare ca la final tot cadavru ajungem, cu un cortegiu de amintiri care spun altora ce am fost.

3 comentarii:

Octavian-Andrei Brezean spunea...

eu am trait asta in decembrie..

imi pare rau, sunt alaturi :)

cosmin1306 spunea...

interesant ceea ce scrii...o sa ma mai uit sa vad ce mai postezi :)

elucika spunea...

Te înţeleg perfect, luna trecută a plecat şi bunicul meu, şi deşi de un timp era neputincios ca un copil vestea m-a durut.Enorm.Şi acum când vin la bunica simt un gol în suflet negăsingu-l pe patul lui preferat...