scoici, oameni, sentimente

oamenii sunt ca scoicile: cei mai multi sunt tranformati in nisip, o parte umbla
cu jumatatea lipsa, mutilati asemeni caselor din Bucurestiul interbelic, iar altii, cei mai norocosi, sunt inca intregi, bine lipiti de jumatatea lor, desi calatoresc de valuri lumina.

marea expira neincetat si dezvaluie cu fieecare val cate o poveste de dragoste criptata. ma gandeam: daca iei o jumatate de scoica, una trista si solitara, si vrei s-o ajuti sa-si gaseasca jumatatea, cu ce incepi? cu valul nr x? intrebi o meduza? calculezi timpul trecut de la producerea rupturii? incerci sa vezi daca istoria se repeta?

sub norii melancolici de mai, departe de castanii infloriti si lanurile de rapita, pe nisipul jilav, langa boschetiii tolaniti si melcii fenomenal de agili, zacea desenata o declaratie. scrisa de un romantic, lasata prada vantului, declaratia stangace era decriptata, iar mesajul cat se poate de clar: "Te iubesc"

am zabovit asupra-i cateva secunde, timp in care ma gandeam ca simt acelasi lucru pentru omul care ma tinea de mana. dar oamenii sunt ca scoicile: simteam ca este jumatatea mea, dar aveam nevoie de validarea apropierii.

mi-am imbratisat gandul nastrusnic, l-am luat in carca si am pasit mai departe. doua inghetate cu fructul pasiunii si doua discutii pe mess mai tarziu am primit validarea. jumatatea mea de scoica e langa mine. si o iubesc in imperfectiunea ei pentru ca, alaturi de a mea, formeaza ceva care este perfect pentru noi.