50 de ani impreuna

Se zice ca atunci cand moare cineva, un alt suflet asteapta sa vina pe pamant. Si, cumva, raportul viata moarte sta in echilibru.

Moartea cuiva drag, fie ea si asteptata, este dureroasa. Agonia dinainte, sentimentele de neputinta, si furie, si dor extraordinar care te incearca in momentul in care iti bagi mortul in groapa nu pot fi descrise. Evenimentul in sine ar putea fi comparat chiar si cu o conferinta, nu este ceva dificil de organizat. Si, daca gandesti la rece si nu asculti boceala babelor, pare usor de trecut. Pentru mine, care am responsabilitatea bunastarii copilului pe care il astept, cam asa a fost. Nu-mi permiteam sa plang, sa ma consum. Am vorbit cu el inainte de deces. I-am spus noutatile si ca regret enorm ca nu va fi alaturi de mine. De asemenea, i-am spus cat il iubesc si i-am multumit pentru tot. El a fost, de exemplu, omul care m-a dus prima data la mare, cand aveam numai 6 luni. M-a iubit enorm si mi-a purtat mereu de grija. Stiu asta si am simtit-o permanent.

Am limitat lacrimile pentru ca acum tre sa fiu vesela. Asa ca am decis sa-mi amintesc numai chestiile misto pe care le stiu de la el si sa ii pastrez vii amintirile, glumele etc. Refuz sa ma gandesc prea mult pentru ca nu m-as mai opri din plans.

Titul, insa, nu se refera la relatia mea cu el. Ci la a bunicii mele cu el. S-au cunoscut cand ea avea 17 ani si el vreo 20. S-au casatorit, au facut o casa si 3 copii, au avut si mai multi nepoti si nenumarate momente de bucurie. Au crescut impreuna, s-au descoperit unul pe altul, s-au maturizat brusc, de nevoie, si se cunosteau mai bine ca oricine. Nu m-am gandit prea mult de-a lungul timpului la relatia lor. Erau ei, mereu alaturi de noi, mereu impreuna.

Cand el a murit, insa, si o ascultam pe ea cum il plange, am vazut cat de mult s-au iubit de fapt. 50 de ani alaturi de acelasi om te leaga indescriptibil de el si cand nu mai este, simti, probabil, ca a murit si o parte din tine. In 50 de ani ajungi sa experimentezi iubirea in toate formele ei si poti spune ca da, ai simtit si tipul ala de frustrare, de ura, de extaz etc. Zicea ca cel mai mult o doare ca nu il mai vede si ca atunci cand isi aminteste ce zicea el nu ii aude si vocea. Vocea lui atat de familiara. N-a vrut sa plece nici o clipa de acolo, sa vina sa doarma la noi sau mai stiu eu ce. A zis ca "nu plec eu de la casa noastra. Raman aici sa am grija de tot."

Mi-e greu sa cred ca ma voi duce la ei si va fi doar ea acolo. Si mi-e si mai greu sa ma gandesc ca va veni momentul in care nici macar ea nu va mai fi. Acesta a fost unul din acele momente care stiam ca se vor intampla la un moment dat, dar erau undeva departe. Sambata viitorul asta a fost cat se poate de prezent. Dovada ca lucrurile se schimba, mai incet, mai abrupt, mai pe neasteptate, dar se schimba. Si se pare ca la final tot cadavru ajungem, cu un cortegiu de amintiri care spun altora ce am fost.

nu-i ca-n filme

am vazut tone de filme si am ascultat mega de melodii de dragoste. over and over unele din ele. si-mi imaginam cum o sa fie.

faza este ca, oricat ai visa nu va fi niciodata ca in realitate. de aceea viatza bate ratza. in sensul ca in real life lucrurile sunt cu mult mai misto. cu mult mai intense si cu mult mai ale tale. un vis nu-l poti transforma in amintire, dar un moment trait, poate deveni una dintre acele amintiri.

n-am visat niciodata ziua nuntii mele. nici rochia, nici locatia, nici bijuteriile. cu atat mai putin tortul, pantofii sau buchetul. am visat insa, mereu, la el. cum o sa fie si ce o sa facem impreuna. stiam ca alesul va fi cel pe care-l voi simti mai potrivit sa-mi fie tatal copiilor. stiam ca el va fi perfect in sensul ca potrivit mie. stiam ca el va sti sa ma iubeasca asa cum am nevoie fara sa ii spun.

barbatul meu este indescriptibil. nu am ce sa-i reprosez, nu am ce sa modific la el. nu pot sa cer mai mult de la viata. m-as magari maxim. el este supriza cu care simteam ca ma va suprinde pozitiv destinul.
cand m-a cerut de nevasta, desi stiam si discutasem ca ne vom casatori, a fost ceva la fel de indescriptibil. totul a fost perfect pentru ca a fost in stilul nostru.
in acest moment, in care burta-mi creste considerabil, in care ma schimb in fiecare zi, ma simt implinita. nu am nevoie de mai mult decat de noua mea familie.

24=3

asa. am mancat, am baut (chiar si putina sampanie - am vazut eu ca baby vrea putin alcool) si acum as dori cu interes sa trag un pui de somn. vorbeam dimineata cu musashi ca este posibil sa aiba legatura ora la care te-ai nascut cu momentul in care ti se face somn. si i-am zis: "pai da, m-am nascut, am vazut care e treaba si, din moment ce inapoi nu puteam sa mai intru, m-am culcusit in patutul de spital".

inca un an. al doilea buletin. in curand il fac pe al 3-lea cu nume nou si tot tacamul. ce-mi doresc de ziua mea? pfff! am tot ce-mi doresc, deci nu-mi doresc decat sanatate pentru cei care imi sunt aproape si sa fie lucrurile macar ca acum. La serviciu ca-n familie (plus ca am cea mai tare sefa), in familie "super iti spun", iubesc si sunt iubita, o sa am un bebe genial, deci? ce poti sa mai ceri?!

daca ma simt altfel? acum nu pot sa-mi dau seama exact. am una din cele mai mari responsabilitati si asta cred ca te maturizeaza vrei nu vrei. lucru care ma bucura si ma face superfericita.

anul trecut am primit destul de multe cadouri. eh, am facut si party pe masura. si a fost misto. dar stateam cu chirie si lucram intr-un loc toxic, neprimitor. cu toate astea anul a fost demential. acum am familia mea la care abia astept sa ajung seara. imi amintesc cand am scris o chestie despre iubiri adevarate. la mine au fost doua la numar. prima, clasica, de adolescenta rebela si aceasta cu baby, familie si momente in doi.

anul trecut aveam cateva obiective: sa mai iau un CAE pe ici pe colo, o masina etc. acum am unul singur.

pana la urma varsta e doar o cifra. ce simbolizeaza ea este mult mai important. ce amintiri tzesem in jurul ei. ce nume sunt atasate de cifra ta din 2010.

ps: e ft tare sa te sune lumea si sa-ti ureze la multi ani! pt 2 :))

pps: În această lună, în ziua a doua, se prăznuieşte Întâmpinarea Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când L-a primit dreptul Simeon în braţele sale.