Istorii si religii

Istoria este o materie relativ plictisitoare. Interesanta, e adevarat. Marturie (trunchiata) a existentei noastre, cu siguranta. Dar cele mai frumoase istorii sunt cele ale povestilor de dragoste: care se scriu in prezent si se citesc la trecut.

Oriunde mergem, asemeni cetatii dezgropate pe Lipscani, descoperim relicve ale anilor ce au fost. Invatam din mers sa datam fiecare intamplare. Sa memoram pe dinafara lupta crancena a primei despartiri, noaptea secreta a uneltirilor, minciuni cochete menite sa salveze o relatie.

Singura religie pe care o stim sunt fie el, fie ea, pentru care pacatuim, postim si ne intaltam de-a dreptul iubirii. Armate de ingeri si demoni stau cand in stanga, cand in drepta noastra si ne sfatuiesc. "Ingerasul meu, eu sunt mic, tu fa-ma mare".... vreau sa stiu cat doare".

"Loving you is my religion". Azi da, maine cine stie? Poate mor sau, chiar mai rau, ma convertesc unei alte religii. Voi duce ofrande marii si voi canta o muzica noua.

Intr-o zi de marti i-am spus: "De azi eu sunt ateu!" Atunci religia nu a mai contat ca materie, iar istoria, sa fiu sincera, am uitat s-o mai invat. Examenul l-am dat la geografie: mi s-a parut mai usor sa calatoresc, tot inainte, decat sa tin minte datile in care ma rugam.