esti gata sa mergi cu mine in jurul lumii? m-a intrebat azi cineva...
ei bine, din moment ce nu am stiut raspunsul... am decis sa ma gandesc un pic asupra chestiunii in tema.
cu totii ne dorim lucruri: o slujba mai buna, o intalnire cu colegul de facultate, un laptop cu procesor super-mega-extra performant, o inima noua (poate asa reusesti sa simti), o vizita la New York (da, asta e dorinta mea :)), o relatie, ca viata sa ne surprinda pozitiv.
toate acestea implica totusi actiune, in special din partea noastra. si a altor binevoitori. e nevoie de ceva investitii si pe alocuri un pui de sacrificiu.
mai mult decat atat, se cere evaluarea potentialelor riscuri. ha! si totul suna asa de bine...
daca n-ar fi riscurile... poate ca am lua deciziile mai usor (ma intreb daca existenta lor sau faptul ca le luam in seama este o forma de autoconservare? :-?)
tot ceea ce am visat vreodata sau am invatat sa ne dorim pe parcurs nu poate deveni amintire decat daca a existat ca intamplare. la un moment dat. pentru aceasta noi trebuie sa facem sa se intample. ambitia noastra in ceea ce ne priveste creste direct sau invers proportional cu intensitatea dorintei? ma intreb: cand stim ca suntem gata? sa facem pasul urmator, sa cumparam un bilet catre o destinatie si sa nu ne uitam in urma? cand decizi ca e timpul sa schimbi ceva ce iti doresti de mult? si daca o faci, se considera un act egoist? esti gata sa faci ceva pentru tine cu riscul ca altii sa sufere? te intereseaza?
raspunsul meu la intrebarea din inceput nu exista. nu sunt gata sa plec. nu acum. nu asa.
pana la urma luam deciziile consultandu-ne cu destinul. poate il fraierim si ne da un preview ;)
miercuri, ianuarie 30, 2008
marți, ianuarie 29, 2008
ea si el
Imprejur era doar apa. Vantul suiera sonete intr-o singura gama. Sunete ce razbat timpul si tresar in cesti de cafea, in plante fara clorofila. Aerul fusese exilat din motive de obedienta: a refuzat pur si simplu sa devina sluga frumosilor locuitori.
Treptat, dupa cateva generatii demargarete decimate, ea a aflat raspunsul: o iubeste. Prima floare ii spusese acelasi lucru insa n-a crezut. Acum planta campurile ca sa prinda culoare si ca el sa gaseasca o modalitate de a veni. Noaptea vedea amintiri pe care nu le traise niciodata. Umbre diluate artistic, ca in carti, urme care iau forme concave, si uneori convexe in spatiul infinit.
Asa era el. Simplu, dar fin cunoscator al complexitatii imaginatiei. Avea char un sistem bine pus la punct prin care extragea in functie de primul sunet folosit o felie de imaginar. Ii placea. Statea cufundat in idei si fuma. Fuma venin extras din perle gri din sud. Se invelea in poalele apelor si traia infinitul. Cand simtea ca povestile ies la suprafata le tragea in abisuri incercand cu frenezie sa mentina punctul culminant.
Privin din alte unghiuri ea era senina. Sarea cu gratie cate o planeta in calatoriile-i creatoare si croseta. Comete, varsatori, stele si o gaura neagra. La ea a muncit cel mai mult. A trebuit sa scoata universul, sa-l rastoare, sa-l cutremure pentru ca in final sa inteleaga ca trebuie doar sa isi doreasca acel lucru: ca acolo sa fie nimic. Mult nimic. Atat de mult incat intunericul sa para conturat. Era locul cel mai drag. Acolo fugea de vise, de chemari ale sinelui, de tot.
Cand in mare a fost gasit acel obiect el a initiat o ancheta. Cineva, cineva foarte obraznic, era acolo. Declarase razboi. Pangarise oglinda apei si-l facuse sa se simta stincherit. Apoi a ascultat muzica ce a urmat. Zece sunete perfecte. Atat numarase intreaga viata. Zece nenorocite de sunete care-l faceau sa-si piarda mintile, sa-si doresca sa iasa, sa pluteasca liber, sa ridice valurile pana acolo unde va putea sa iubesca.
Ce conta ca o iubea? O joaca. Ma iubeste. Nu ma iubeste. Nu simboliza nimic. Nu insemna nimic. Nu se intampla nimic. Ea era nimic. Traia din nimic in nimic. O floare nu-i va aduce niciodata ceva. Asa ca a impins-o in gaura neagra. Atat de tare ca nu a mai existat. Dintr-o data a cazut, nu se stie unde, nu se stie cum. S-a intors la planetele ei, la muzica si a cantat. Atingand pe rand Soarele, incet pe Venus, apoi Jupiter, si tot asa pana la Antihton pe care a luat-o in brate si au dansat nebune, pret de un sentiment.
In tot acest timp ei ascultau insetati. De povesti si fantasme. De cunoastere si teama. Teama ca nu vor trai ceva la fel de minunat pe cat aud ca poate exista. Incercau sa retina macar pentru cateva secunde sentimentele descrise. Ceva lipsea. In inima lor nu era muzica, timpanele le erau monstri surzi si egoisti. Sperau ca in final sa poata. Sa aiba puterea de a radia lumina, caldura, viata.
Ei bine, el nu a mai rezistat. Purtat de vanturile de sezon a urmat o directie necunoscuta. Locurile ii erau straine sau , cine stie?! fusese acolo cu milenii in urma. A sperat sa fie atat de simplu. Doar un drum de parcurs. Vroia sa descopete noul, totul, ceva macar. Ceva nu al lui si care totusi sa ii apartina. Ceva atat de altfel incat sa i se para cunoscut. Ceva bizar si totusi usor de cuprins. Cauta o stare, un concret, un sufelt. Da! Un suflet care sa ii tina de cald in apele polare si care sa ii inghete musonii cand nu mai puteau fi opriti. Cineva mai puternic prin complementaritatea sa.
Cand joaca s-a incheiat a decis ca e momentul sa-si indrepte greseala. Da, plantase margarete si da, isi dorise ca ele sa stie raspunsul. Si acum ce facuse? Aruncase dovada, oracolul, fericirea. A aruncat o privire si a vazut vazduhul, stelele vesele, lumina cand difuza, cand reflectata, cristale din Soare zburdand in dansuri orientale, trei galaxii ce-si uneau planetele, intunericul uitat timid pe margine, valuri de materie care se transforma. A lovit puternic doua cercuri determinandu-le sa cante si a plecat.
Pe masura ce se apropia, obiectul ciudat gasit in lumea lui parca mustea. Fremata incercand parca sa-i vorbeasca. Incoerent si frustrant. Curios, nemaipomenit. Muzica genera curenti magnetici. Ii lovea cutia craniana in interior formand o alta lume. Aparte. Moale. Ascunsa. Dar ea era combustibilul care il facea sa arda. Sa se evapore in dorinte din ce in ce mai puternice. Sa ajunga in acest loc gol, de o culoare necunoscuta, zgomotos, dar de-o frumusete geniala. Iubea detaliile nevazute si migala cu care stia ca fusese creat. Cum? Cine stie cum?!
Apoi muzica s-a oprit. Si bezmetici, haotici si vulgari s-au ciocnit. El si ea. Doua stari de fapt inexistente. Pentru ca el fara ea nu era, iar ea fara el doar un pic de nimic. Doua firi slabe, insuficiente siesi, in permanenta cautare, constant nemultumite. El si ea faceau muzica. Isi fluierau sonete asemeni vantului, asemeni planetelor. S-au ciocnit si-au devenit ceva. Nu au stiut niciodata ce pentru ca au fost orbi de iubire. Au creat povesti fara de sfarsit, infinite poezii, insiruiri de cuvinte, unele chiar rimand, dar toate apartinand unui singur izvor. Din ei s-au nascut traditii, rutina si internetul. Hrana, aurul si o picatura de vin. Un zambet, razboaie si papusi Barbie. Alifii, filme si noi. Cei care le ascultam povestea fara sa o retinem. Fredonam musicaluri sperand ca, macar o data, sa nimerim gama perfecta.
Treptat, dupa cateva generatii demargarete decimate, ea a aflat raspunsul: o iubeste. Prima floare ii spusese acelasi lucru insa n-a crezut. Acum planta campurile ca sa prinda culoare si ca el sa gaseasca o modalitate de a veni. Noaptea vedea amintiri pe care nu le traise niciodata. Umbre diluate artistic, ca in carti, urme care iau forme concave, si uneori convexe in spatiul infinit.
Asa era el. Simplu, dar fin cunoscator al complexitatii imaginatiei. Avea char un sistem bine pus la punct prin care extragea in functie de primul sunet folosit o felie de imaginar. Ii placea. Statea cufundat in idei si fuma. Fuma venin extras din perle gri din sud. Se invelea in poalele apelor si traia infinitul. Cand simtea ca povestile ies la suprafata le tragea in abisuri incercand cu frenezie sa mentina punctul culminant.
Privin din alte unghiuri ea era senina. Sarea cu gratie cate o planeta in calatoriile-i creatoare si croseta. Comete, varsatori, stele si o gaura neagra. La ea a muncit cel mai mult. A trebuit sa scoata universul, sa-l rastoare, sa-l cutremure pentru ca in final sa inteleaga ca trebuie doar sa isi doreasca acel lucru: ca acolo sa fie nimic. Mult nimic. Atat de mult incat intunericul sa para conturat. Era locul cel mai drag. Acolo fugea de vise, de chemari ale sinelui, de tot.
Cand in mare a fost gasit acel obiect el a initiat o ancheta. Cineva, cineva foarte obraznic, era acolo. Declarase razboi. Pangarise oglinda apei si-l facuse sa se simta stincherit. Apoi a ascultat muzica ce a urmat. Zece sunete perfecte. Atat numarase intreaga viata. Zece nenorocite de sunete care-l faceau sa-si piarda mintile, sa-si doresca sa iasa, sa pluteasca liber, sa ridice valurile pana acolo unde va putea sa iubesca.
Ce conta ca o iubea? O joaca. Ma iubeste. Nu ma iubeste. Nu simboliza nimic. Nu insemna nimic. Nu se intampla nimic. Ea era nimic. Traia din nimic in nimic. O floare nu-i va aduce niciodata ceva. Asa ca a impins-o in gaura neagra. Atat de tare ca nu a mai existat. Dintr-o data a cazut, nu se stie unde, nu se stie cum. S-a intors la planetele ei, la muzica si a cantat. Atingand pe rand Soarele, incet pe Venus, apoi Jupiter, si tot asa pana la Antihton pe care a luat-o in brate si au dansat nebune, pret de un sentiment.
In tot acest timp ei ascultau insetati. De povesti si fantasme. De cunoastere si teama. Teama ca nu vor trai ceva la fel de minunat pe cat aud ca poate exista. Incercau sa retina macar pentru cateva secunde sentimentele descrise. Ceva lipsea. In inima lor nu era muzica, timpanele le erau monstri surzi si egoisti. Sperau ca in final sa poata. Sa aiba puterea de a radia lumina, caldura, viata.
Ei bine, el nu a mai rezistat. Purtat de vanturile de sezon a urmat o directie necunoscuta. Locurile ii erau straine sau , cine stie?! fusese acolo cu milenii in urma. A sperat sa fie atat de simplu. Doar un drum de parcurs. Vroia sa descopete noul, totul, ceva macar. Ceva nu al lui si care totusi sa ii apartina. Ceva atat de altfel incat sa i se para cunoscut. Ceva bizar si totusi usor de cuprins. Cauta o stare, un concret, un sufelt. Da! Un suflet care sa ii tina de cald in apele polare si care sa ii inghete musonii cand nu mai puteau fi opriti. Cineva mai puternic prin complementaritatea sa.
Cand joaca s-a incheiat a decis ca e momentul sa-si indrepte greseala. Da, plantase margarete si da, isi dorise ca ele sa stie raspunsul. Si acum ce facuse? Aruncase dovada, oracolul, fericirea. A aruncat o privire si a vazut vazduhul, stelele vesele, lumina cand difuza, cand reflectata, cristale din Soare zburdand in dansuri orientale, trei galaxii ce-si uneau planetele, intunericul uitat timid pe margine, valuri de materie care se transforma. A lovit puternic doua cercuri determinandu-le sa cante si a plecat.
Pe masura ce se apropia, obiectul ciudat gasit in lumea lui parca mustea. Fremata incercand parca sa-i vorbeasca. Incoerent si frustrant. Curios, nemaipomenit. Muzica genera curenti magnetici. Ii lovea cutia craniana in interior formand o alta lume. Aparte. Moale. Ascunsa. Dar ea era combustibilul care il facea sa arda. Sa se evapore in dorinte din ce in ce mai puternice. Sa ajunga in acest loc gol, de o culoare necunoscuta, zgomotos, dar de-o frumusete geniala. Iubea detaliile nevazute si migala cu care stia ca fusese creat. Cum? Cine stie cum?!
Apoi muzica s-a oprit. Si bezmetici, haotici si vulgari s-au ciocnit. El si ea. Doua stari de fapt inexistente. Pentru ca el fara ea nu era, iar ea fara el doar un pic de nimic. Doua firi slabe, insuficiente siesi, in permanenta cautare, constant nemultumite. El si ea faceau muzica. Isi fluierau sonete asemeni vantului, asemeni planetelor. S-au ciocnit si-au devenit ceva. Nu au stiut niciodata ce pentru ca au fost orbi de iubire. Au creat povesti fara de sfarsit, infinite poezii, insiruiri de cuvinte, unele chiar rimand, dar toate apartinand unui singur izvor. Din ei s-au nascut traditii, rutina si internetul. Hrana, aurul si o picatura de vin. Un zambet, razboaie si papusi Barbie. Alifii, filme si noi. Cei care le ascultam povestea fara sa o retinem. Fredonam musicaluri sperand ca, macar o data, sa nimerim gama perfecta.
vineri, ianuarie 11, 2008
cand o femeie detine camasa
una din curiozitatile vietii de zi cu zi s-a ivit, simpatic si cat se poate de firesc, in discutia a doi prieteni. in timp ce -si updatau cunostintele in materie de ce-ai-mai-pus-la-cale-cat-eu-mi-am-vazut-de-treaba nastrushnicia si-a facut simtita prezenta.
camasa. doamnelor si domnilor, camasa!
dar nu oricum, ci camasa purtata de femei. *femeia in camasa este ca si dezbracata* a zis unul dintre ei. a continuat, explicand cum, si mai ales de ce, barbatii se simt atrasi de femeile in camasa.
este puterea seductiei accentuata prin opozitia masculin-feminin. este mixul de serios, clasic si elegant care atzatza gandurile celor slabi. femeia in camasa este barbatul implinit. un fel de androgin modern, slefuit uneori pana la extrem, o forta palpabila, care inspira teama.
contrar unor pareri, atat femeia, cat si barbatul... tind sa-si doreasca acest lucru. chiar si dupa o partida de sex, femeia, pentru a sublinia in ce directie s-a incheiat tranzactia, poarta camasa lui. si el e mandru de aceasta.
cucerirea redutei printr-un transfer emotional marcat de imbracarea camasii.
superfemeia atrage superbarbatul. pelerina, in final, o poarta ea.
camasa este un substantiv comun. ca substantiv. ca arma alba poate fi letala. poate distruge tinta printr-o deschidere de nasturi. prin simpla indicare a reliefului pielii unei frumoase purtatoare.
cand o femeie detine camasa nici o greseala nu trebuie sa intervina. ea va ramane in continuare purtatoare a bagajului personal ancestral. ea va ramane feminina, angelica, yet powerfull. receptorii senzualitatii aflati sub dominatie masulina sunt aliniati in batalioane, gata sa sfasie inamicul ale carui teritorii sunt malefic de fertile.
reactia e simpla. curiozitatea ramane. camasa e alba
camasa. doamnelor si domnilor, camasa!
dar nu oricum, ci camasa purtata de femei. *femeia in camasa este ca si dezbracata* a zis unul dintre ei. a continuat, explicand cum, si mai ales de ce, barbatii se simt atrasi de femeile in camasa.
este puterea seductiei accentuata prin opozitia masculin-feminin. este mixul de serios, clasic si elegant care atzatza gandurile celor slabi. femeia in camasa este barbatul implinit. un fel de androgin modern, slefuit uneori pana la extrem, o forta palpabila, care inspira teama.
contrar unor pareri, atat femeia, cat si barbatul... tind sa-si doreasca acest lucru. chiar si dupa o partida de sex, femeia, pentru a sublinia in ce directie s-a incheiat tranzactia, poarta camasa lui. si el e mandru de aceasta.
cucerirea redutei printr-un transfer emotional marcat de imbracarea camasii.
superfemeia atrage superbarbatul. pelerina, in final, o poarta ea.
camasa este un substantiv comun. ca substantiv. ca arma alba poate fi letala. poate distruge tinta printr-o deschidere de nasturi. prin simpla indicare a reliefului pielii unei frumoase purtatoare.
cand o femeie detine camasa nici o greseala nu trebuie sa intervina. ea va ramane in continuare purtatoare a bagajului personal ancestral. ea va ramane feminina, angelica, yet powerfull. receptorii senzualitatii aflati sub dominatie masulina sunt aliniati in batalioane, gata sa sfasie inamicul ale carui teritorii sunt malefic de fertile.
reactia e simpla. curiozitatea ramane. camasa e alba
joi, ianuarie 10, 2008
do not azuga me
I am walking down the streets of Azuga. As I.m passing by groups of red-chicked people I get to thinking about stories: old ones, evergreen tails of magical castles, imaginary stories that my synapses create constantly and, unfortunately, one time only.
As I seeked answers to my infinite questions I noticed some abandoned houses, vintage looking, but too sad to tell. I had one Salitos in my backpack and one Kinder Bueno in my pocket. The last ones of this year I decided.
As aproaching to the railway station I got to thinking about those houses. They very much resemble to one.s soul. There comes a moment in your life when you feel like a hounted house. Used , filled with memories, pieces of time created between its walls, mixed feelings and emptiness. u just lay there wainting for some one to notice, to need you. People enter a hounted house with curious eyes and fear in their chest. The same way they approach you.
Once in, they encounter endless possibilities of spending time and of creating stories.
But a hounted house is a hounted house. Leaving without thinking twice seems to be the only answer. Building a relationship such as making one found house yours is too hard, risky and time consuming. I couldn.t help but wonder: whose fault is it? Is the house not liveable or are the people too afraid to care?
Are you to be abandoned without a chance? Without trust in your power to respond as expected? If you buy a hounted house you always get a bonus: it.s personality. The marks time left there in its one way journey. You can destroy them or you can add some bricks, an appropiate colour and a personal touch. People are like houses. You have to discover them, take the time to see them, I mean to really see them, and eventualy buy.
They are like long term investments and they always pay back.
As I seeked answers to my infinite questions I noticed some abandoned houses, vintage looking, but too sad to tell. I had one Salitos in my backpack and one Kinder Bueno in my pocket. The last ones of this year I decided.
As aproaching to the railway station I got to thinking about those houses. They very much resemble to one.s soul. There comes a moment in your life when you feel like a hounted house. Used , filled with memories, pieces of time created between its walls, mixed feelings and emptiness. u just lay there wainting for some one to notice, to need you. People enter a hounted house with curious eyes and fear in their chest. The same way they approach you.
Once in, they encounter endless possibilities of spending time and of creating stories.
But a hounted house is a hounted house. Leaving without thinking twice seems to be the only answer. Building a relationship such as making one found house yours is too hard, risky and time consuming. I couldn.t help but wonder: whose fault is it? Is the house not liveable or are the people too afraid to care?
Are you to be abandoned without a chance? Without trust in your power to respond as expected? If you buy a hounted house you always get a bonus: it.s personality. The marks time left there in its one way journey. You can destroy them or you can add some bricks, an appropiate colour and a personal touch. People are like houses. You have to discover them, take the time to see them, I mean to really see them, and eventualy buy.
They are like long term investments and they always pay back.
relatiile. oricum ar fi, nu sunt simple. flirtul, preludiul, "ludiul" si mai ales "tigara de dupa" sunt constante ce difera de la cuplu la cuplu.
in ceea ce priveste inceputul intr-o relatie.. de orice natura, acesta concentreaza forte inimaginabile, idei si posibilitati de creare a unor intamplari fantastice. in momentul in care pasesti pentru prima data in noua casa, sinapsele tale rememoreaza infinite retete de bucatarie pe care doreai sa le faci de atata timp. cand te saruti prima data cu ea si ea saruta aproape la fel de bine ca fosta, te gandesti ca sansele ca voi sa fiti cuplul anului sunt, cum sa nu?, mari. si interviul: prima intalnire cu viitorul sef! cata chimie?! cat de bine se pliaza obiectivele tale pe planurile lui de dezvoltare! totul pare scris. destinul a zis si omenirea se va supune.
dar vine un moment in care ceata incepe sa se ridice si primii zori ai unei zile, nu neaparat insotrite, incep sa apara. se spune ca prima intalnirea nu este relevanta. niciodata! e simplu: prima intalnire inseamna restrictii, camuflari, teatru, dorinta de a arata celuilalt ca vrei, ca poti dar mai ales ca meriti. nu tu un gest aiurea, un ras isteric, nici urma de devieri de comportament, nu tu un deget in nas, o situatie penibila in care ai fost pus. nu ai temeri, totul este ok, nu ai defecte... ei bine.. poate prea ambitios.
niciodata la un interviu pentru un job nu ti se va spune: "aici colegul de la tehnic e gay si ii place sa barfeasca tot ce misca" sau "salariului nu se da niciodata la timp" cu atat mai putin "toata lumea pleaca dupa 4 luni pentru nu-l mai suporta pe sef". cand agentul imobiliar iti prezinta apartamentul pentru care ai renuntat la atatea iesiri in oras mancand shaorma din doua in doua zile, va "uita" detalii minore precum scandalul vecinilor, sirenele care se aud constant sau cantatul cocosilor in fiecare dimineata. inceputul nu contine niciodata butonul de fastforward, nici macar un preview a ce va fi... din pacate...
intotdeuna, dupa inceputul fantasmagoric, plin de iluzii si dorinte, vine momentul: in care vrei sa rupi relatia recent inceputa, in care simti ca nicaieri nu te vei mai simti acasa, momentul in care vrei sa renunti, sa redevii somer full-time, dar cu potential :P
acesta este momentul in care, cum s-ar spune, ori ploua, ori nu ploua. adik fie ramai, fie pleci :)
e greu sa stii ce decizie e potrivita. pentru ca, indiferent de raspuns, nu vei sti niciodata cum ar fi fost pe celalalt drum. instictul este cea mai buna arma. ce-ti dicteaza inima... ce vrei tu.
am discutat recent cu o persoana pe care o iubesc foarte mult. eu credeam ceva, ea credea altceva. realitatea noastra nu era comuna. dar la final, am descoperit ca defapt nici eu, nici persoana respectiva, nu doream ca relatia noastra sa se termine... ci doar sa mearga asa cum, fara sa stim, simteam.
in acelasi timp mi-am pus urmatoarea intrebare: cat timp trebuie sa treaca pentru ca tu sa simti ca mergi acasa, ca acela e jobul tau, ca apartii acelei relatii? cat trebuie sa asteptam sa intelegem daca alegem da sau nu si, mai ales, cand stim ca ne place?
frumusetea consta in a incerca ceva ce iti doresti cu adevarat. riscul ca... eventualele frustari, inerentele suferinte fac parte din viata de zi cu zi. daca inca o mai iubesti arata-i! daca stii ca va fi un bun wedding planner da-i sansa sa se descopere... nu inchide usa pana nu ai facut curat...
daca acasa pentru tine inseamna el, spune-i sa te ia in brate. o poveste nu e frumoasa fara un punct culminant. asa cum cu nimeni nu e perfect fara defecte.
in ceea ce priveste inceputul intr-o relatie.. de orice natura, acesta concentreaza forte inimaginabile, idei si posibilitati de creare a unor intamplari fantastice. in momentul in care pasesti pentru prima data in noua casa, sinapsele tale rememoreaza infinite retete de bucatarie pe care doreai sa le faci de atata timp. cand te saruti prima data cu ea si ea saruta aproape la fel de bine ca fosta, te gandesti ca sansele ca voi sa fiti cuplul anului sunt, cum sa nu?, mari. si interviul: prima intalnire cu viitorul sef! cata chimie?! cat de bine se pliaza obiectivele tale pe planurile lui de dezvoltare! totul pare scris. destinul a zis si omenirea se va supune.
dar vine un moment in care ceata incepe sa se ridice si primii zori ai unei zile, nu neaparat insotrite, incep sa apara. se spune ca prima intalnirea nu este relevanta. niciodata! e simplu: prima intalnire inseamna restrictii, camuflari, teatru, dorinta de a arata celuilalt ca vrei, ca poti dar mai ales ca meriti. nu tu un gest aiurea, un ras isteric, nici urma de devieri de comportament, nu tu un deget in nas, o situatie penibila in care ai fost pus. nu ai temeri, totul este ok, nu ai defecte... ei bine.. poate prea ambitios.
niciodata la un interviu pentru un job nu ti se va spune: "aici colegul de la tehnic e gay si ii place sa barfeasca tot ce misca" sau "salariului nu se da niciodata la timp" cu atat mai putin "toata lumea pleaca dupa 4 luni pentru nu-l mai suporta pe sef". cand agentul imobiliar iti prezinta apartamentul pentru care ai renuntat la atatea iesiri in oras mancand shaorma din doua in doua zile, va "uita" detalii minore precum scandalul vecinilor, sirenele care se aud constant sau cantatul cocosilor in fiecare dimineata. inceputul nu contine niciodata butonul de fastforward, nici macar un preview a ce va fi... din pacate...
intotdeuna, dupa inceputul fantasmagoric, plin de iluzii si dorinte, vine momentul: in care vrei sa rupi relatia recent inceputa, in care simti ca nicaieri nu te vei mai simti acasa, momentul in care vrei sa renunti, sa redevii somer full-time, dar cu potential :P
acesta este momentul in care, cum s-ar spune, ori ploua, ori nu ploua. adik fie ramai, fie pleci :)
e greu sa stii ce decizie e potrivita. pentru ca, indiferent de raspuns, nu vei sti niciodata cum ar fi fost pe celalalt drum. instictul este cea mai buna arma. ce-ti dicteaza inima... ce vrei tu.
am discutat recent cu o persoana pe care o iubesc foarte mult. eu credeam ceva, ea credea altceva. realitatea noastra nu era comuna. dar la final, am descoperit ca defapt nici eu, nici persoana respectiva, nu doream ca relatia noastra sa se termine... ci doar sa mearga asa cum, fara sa stim, simteam.
in acelasi timp mi-am pus urmatoarea intrebare: cat timp trebuie sa treaca pentru ca tu sa simti ca mergi acasa, ca acela e jobul tau, ca apartii acelei relatii? cat trebuie sa asteptam sa intelegem daca alegem da sau nu si, mai ales, cand stim ca ne place?
frumusetea consta in a incerca ceva ce iti doresti cu adevarat. riscul ca... eventualele frustari, inerentele suferinte fac parte din viata de zi cu zi. daca inca o mai iubesti arata-i! daca stii ca va fi un bun wedding planner da-i sansa sa se descopere... nu inchide usa pana nu ai facut curat...
daca acasa pentru tine inseamna el, spune-i sa te ia in brate. o poveste nu e frumoasa fara un punct culminant. asa cum cu nimeni nu e perfect fara defecte.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
