doua inele

le-am dat jos si ma uit la ele. am mainile goale, libere. teoretic nu e nici o constrangere.
degetele-mi jubileaza nastrushnic pe tastatura. si zambesc. emapatic oarecum, cu ochii tristi pe alocuri si cu amintirile-n gand.

am o prietena minunata. e varsator. neinteresant, veti spune. gresit, voi adauga. este minunata pentru ca sufera. s-a despartit de iubitul ei. au fost doi ani impreuna si il iubeste. sunt pe sistemul "who's gonna save my soul", daca stiti videoclipul. un om care sufera este minunat. sunt multe fete care se despart, care au fost uitate, parasite, inselate, calcate-n picioare. sunt multe care isi scot inima din piept si le-o dau lor spunandu-le: "e a ta. o meriti." apoi isi scot inelul de la el si il pun deoparte si se uita in gol. si il mai pun o data pe deget, doar asa... sa mai vada o data ce dragut e. apoi inchid ochii si-si amintesc: ziua in care l-au primit, nerabdarea, uimirea, ezitarea, faptul ca initial nu era cum si-au dorit, dar au ajuns sa-l iubeasca mai presus de orice. asa era si el (boul naibii care acum zice ca nu stie ce simte): departe de idealul tau, cumva perfect pentru tine.

stiu ceva cupluri care s-au despartit. si am ajuns la concluzia ca pe cat de multe tipuri de relatii sunt, pe atat de multe tipuri de despartiri intalnim. omu', cand sufera, cand se simte tradat, neinteles, gol, mort, cand plange, cand isi nenoroceste spiritul de durere, cand nu mai spera... cand se uita pe sine si se redescopera, eh omu' in starea asta de segregare este creativ.

imi amintesc desprtirea mea: tone de scrisori, de discutii interminabile, betii, telefoane noaptea. si plangeam. doamne cum plangeam. am fost o data intr-o biserica recent construita de becali, la maglavit: el era langa mine si eu ma rugam. ma rugam sa se intample ce trebuie sa se intample ca el sa fie fericit, iar eu sa nu mai sufar. imi doream mult sa ne impacam, dar stiam ca nu va mai fi la fel. nimic. in mine era doar ideea de "noi" care nu se mai putea rematerializa. pe scurt: se dusese dracu' totu'.

nu intelegeam nimic atunci. era haos. si imi spuneam, tinandu-ma cu dintii de amintirile mele, ca intr-o zi ii voi da sa citeasca tot ce am scris. toti cei 7 ani in care am vorbit cu el si i-am spus de atatea ori ce simt, ca il iubesc, ca imi e dor de el, ca imi lipseste, ca imi face rau, ca nu a fost langa mine, ca il uit, ca ma departeaza, ca lui vreau sa ii fac un copil, ii scriam toate lucrurile amuzante pe care le aflam, tot ce mi se intampla pentru ca imi lipsea prietenul meu etc. din seria "prima iubire".

in acest moment il am in lista de mess. nu am nimic sa ii spun. nu imi lipseste. e un strain. e ceva normal si de dorit. se numeste evolutie. multi fug de asta si se agata de trecut. am facut-o si eu. cu toate acestea, nu vreau sa citeasca nimic din ce am scris. nu ar intelege si ar fi in zadar. totul. s-a terminat.

asta a fost despartirea mea. imi pun inele pe deget si tastez in continuare: sunt constransa din nou. la un moment dat va fi o alta despartire. nu stiu cum voi proceda. nimeni nu stie. aflam totul tarziu... intotdeauna foarte tarziu.

imi amintesc