De cand am venit in Bucuresti am cunoscut oameni. Frumosi, diferiti, meschini, fara speranta, mult prea visatori. Am cunoscut oameni. Dar, mi s-a oferit sansa de a cunoaste o data un om, Petrica Pavel.
L-am cunoscut intr-o zi atat de calda. Afara era senin si Bucurestiul era vesel. Asa era Petrica. Ca ziua in care l-am cunoscut. Era un om langa care oricine devenea mai bun.
Mi-a parut atat de rau sa aflu ca a murit. Mi-a parut rau pentru noi si pentru cei care nu au avut sansa de a-i sta in preajma. Lui insa sper din tot sufletul ca ii este mai bine acum. Pentru ca stiu ca i-a fost greu. Mi-a zis o data ca "daca as afla despre un om ca e in spital si trece prin ce trec eu nu m-as dezlipi de langa el." A fost un om iubit, dar singur cand i-a fost mai greu.
Viata e simpla in complexitatea ei. Sunt oameni care mor si nimeni nu ii cunoaste. Sunt oameni deosebiti in felul lor. Dar el merita sa fie cunoscut. Petrica merita sa vorbim despre el, merita ca, macar pe ultimul drum sa il insotim. Desi stiu ca ii pot spune oricand ca l-am iubit ca prieten, ca om.
Nu cred ca vom reusi vreodata sa intelegem de ce pleaca dintre noi astfel de oameni. Nici de ce viata este atat de nedreapta cu cei buni, blanzi, veseli, drepti. Cred ca destinul lui Petrica a fost sa ne incalzeasca viata, sa ne faca sa ne gandim de doua ori ce fel de oameni vrem sa fim.
O sa-mi lipsesti. Stiu ca n-am sa te uit niciodata si iti multumesc ca m-ai primit in casa ta si mi-ai fost prieten.
Dumnezeu sa te odihneasca, Petrica!
vineri, februarie 22, 2008
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu