ea si el

Imprejur era doar apa. Vantul suiera sonete intr-o singura gama. Sunete ce razbat timpul si tresar in cesti de cafea, in plante fara clorofila. Aerul fusese exilat din motive de obedienta: a refuzat pur si simplu sa devina sluga frumosilor locuitori.

Treptat, dupa cateva generatii demargarete decimate, ea a aflat raspunsul: o iubeste. Prima floare ii spusese acelasi lucru insa n-a crezut. Acum planta campurile ca sa prinda culoare si ca el sa gaseasca o modalitate de a veni. Noaptea vedea amintiri pe care nu le traise niciodata. Umbre diluate artistic, ca in carti, urme care iau forme concave, si uneori convexe in spatiul infinit.

Asa era el. Simplu, dar fin cunoscator al complexitatii imaginatiei. Avea char un sistem bine pus la punct prin care extragea in functie de primul sunet folosit o felie de imaginar. Ii placea. Statea cufundat in idei si fuma. Fuma venin extras din perle gri din sud. Se invelea in poalele apelor si traia infinitul. Cand simtea ca povestile ies la suprafata le tragea in abisuri incercand cu frenezie sa mentina punctul culminant.

Privin din alte unghiuri ea era senina. Sarea cu gratie cate o planeta in calatoriile-i creatoare si croseta. Comete, varsatori, stele si o gaura neagra. La ea a muncit cel mai mult. A trebuit sa scoata universul, sa-l rastoare, sa-l cutremure pentru ca in final sa inteleaga ca trebuie doar sa isi doreasca acel lucru: ca acolo sa fie nimic. Mult nimic. Atat de mult incat intunericul sa para conturat. Era locul cel mai drag. Acolo fugea de vise, de chemari ale sinelui, de tot.

Cand in mare a fost gasit acel obiect el a initiat o ancheta. Cineva, cineva foarte obraznic, era acolo. Declarase razboi. Pangarise oglinda apei si-l facuse sa se simta stincherit. Apoi a ascultat muzica ce a urmat. Zece sunete perfecte. Atat numarase intreaga viata. Zece nenorocite de sunete care-l faceau sa-si piarda mintile, sa-si doresca sa iasa, sa pluteasca liber, sa ridice valurile pana acolo unde va putea sa iubesca.

Ce conta ca o iubea? O joaca. Ma iubeste. Nu ma iubeste. Nu simboliza nimic. Nu insemna nimic. Nu se intampla nimic. Ea era nimic. Traia din nimic in nimic. O floare nu-i va aduce niciodata ceva. Asa ca a impins-o in gaura neagra. Atat de tare ca nu a mai existat. Dintr-o data a cazut, nu se stie unde, nu se stie cum. S-a intors la planetele ei, la muzica si a cantat. Atingand pe rand Soarele, incet pe Venus, apoi Jupiter, si tot asa pana la Antihton pe care a luat-o in brate si au dansat nebune, pret de un sentiment.

In tot acest timp ei ascultau insetati. De povesti si fantasme. De cunoastere si teama. Teama ca nu vor trai ceva la fel de minunat pe cat aud ca poate exista. Incercau sa retina macar pentru cateva secunde sentimentele descrise. Ceva lipsea. In inima lor nu era muzica, timpanele le erau monstri surzi si egoisti. Sperau ca in final sa poata. Sa aiba puterea de a radia lumina, caldura, viata.

Ei bine, el nu a mai rezistat. Purtat de vanturile de sezon a urmat o directie necunoscuta. Locurile ii erau straine sau , cine stie?! fusese acolo cu milenii in urma. A sperat sa fie atat de simplu. Doar un drum de parcurs. Vroia sa descopete noul, totul, ceva macar. Ceva nu al lui si care totusi sa ii apartina. Ceva atat de altfel incat sa i se para cunoscut. Ceva bizar si totusi usor de cuprins. Cauta o stare, un concret, un sufelt. Da! Un suflet care sa ii tina de cald in apele polare si care sa ii inghete musonii cand nu mai puteau fi opriti. Cineva mai puternic prin complementaritatea sa.

Cand joaca s-a incheiat a decis ca e momentul sa-si indrepte greseala. Da, plantase margarete si da, isi dorise ca ele sa stie raspunsul. Si acum ce facuse? Aruncase dovada, oracolul, fericirea. A aruncat o privire si a vazut vazduhul, stelele vesele, lumina cand difuza, cand reflectata, cristale din Soare zburdand in dansuri orientale, trei galaxii ce-si uneau planetele, intunericul uitat timid pe margine, valuri de materie care se transforma. A lovit puternic doua cercuri determinandu-le sa cante si a plecat.

Pe masura ce se apropia, obiectul ciudat gasit in lumea lui parca mustea. Fremata incercand parca sa-i vorbeasca. Incoerent si frustrant. Curios, nemaipomenit. Muzica genera curenti magnetici. Ii lovea cutia craniana in interior formand o alta lume. Aparte. Moale. Ascunsa. Dar ea era combustibilul care il facea sa arda. Sa se evapore in dorinte din ce in ce mai puternice. Sa ajunga in acest loc gol, de o culoare necunoscuta, zgomotos, dar de-o frumusete geniala. Iubea detaliile nevazute si migala cu care stia ca fusese creat. Cum? Cine stie cum?!

Apoi muzica s-a oprit. Si bezmetici, haotici si vulgari s-au ciocnit. El si ea. Doua stari de fapt inexistente. Pentru ca el fara ea nu era, iar ea fara el doar un pic de nimic. Doua firi slabe, insuficiente siesi, in permanenta cautare, constant nemultumite. El si ea faceau muzica. Isi fluierau sonete asemeni vantului, asemeni planetelor. S-au ciocnit si-au devenit ceva. Nu au stiut niciodata ce pentru ca au fost orbi de iubire. Au creat povesti fara de sfarsit, infinite poezii, insiruiri de cuvinte, unele chiar rimand, dar toate apartinand unui singur izvor. Din ei s-au nascut traditii, rutina si internetul. Hrana, aurul si o picatura de vin. Un zambet, razboaie si papusi Barbie. Alifii, filme si noi. Cei care le ascultam povestea fara sa o retinem. Fredonam musicaluri sperand ca, macar o data, sa nimerim gama perfecta.