da-mi un vis. am sa-l fac sa traiasca

fiecare vis are sansa de a ramane fictiune. un cumul de forme, o serie de culori, un limbaj necodificat, pictograme si trairi ce apar, se formeaza, le retinem si se pierd.

visele sunt cea mai buna metoda de a fugi de realitate, de a o face mai frumoasa... sunt autoconservare, speranta, interes... dorinta ca vreodata vor deveni realitate.

fiecare vis este asemeni unui copil care nu a avut sansa de a veni la viata. care nu a avut din ce sa prinda contur, nu a avut resurse sa vina, sa tipe si sa intrebe "de ce?". sunt suflete carora li s-a aratat lumina pentru ca mai apoi sa fie cufundate in intuneric.

ape inalte, lumini ce ard retina imaginarului, flori fara miros, scari care urca, un lift fara destinatie, carari de padure, apusuri de soare la 5 dimineata, un pantof ramas fara pereche, ciori care zambesc a moarte, petreceri cu oameni pe care simti ca ii cunosti, texte pe care nu le poti citi, aripi ce cresc si ne ridica sus, in culori necunoscute, neputinta de a fugi, copilul tau ce niciodata nu va prinde viata.

cat la suta dintr-un vis e incostient? cat speranta? cat dorinta si cat realitate? cat pierdem si cat castigam visand? ce ramane dupa?

sunt vise care raman, le stii, le porti cu tine si, cateodata reapar. sunt altele pe care nu le cunosti niciodata, ai doar senzatia lor... sau nu! fiecare vis are sansa sa moara inainte sa-l cunosti.

cand un vis ne este drag, il vrem real, al nostru, palpabil, transformat in materie, dar nu avem resursele sa-l aducem la viata... do we have the heart to let it die? pot eu renunta la copilul meu doar pentru ca nu am avut sansa sa-l privesc in ochi ca sa stiu ce simte? pot renunta la viata doar pentru ca ma gandesc ca va fi dificila?