tradare!
m-a intrebat cineva ce ma face fericita. i-am raspuns. raspunsul meu implica oamenii pe care ii stiu si senzatiile pe care ei le construiesc in sufletul meu.
insa cand unii se dezgolesc si vezi lucruri pe care ei ti le-au ascuns, ti le-au masluit cum si cand le-a convenit mai bine.... cand ei devin reali si nu continua in imaginarul tau.
chiar ma gandeam azi cand ma inghesuia cu interes o batrana in 104: daca n-ar exista imaginar n-ar exista nou, nu am mai defini creativitatea. in viziunea mea, creativitatea inseamna doar ceva deja existent pe care tu inca nu il cunosti. in fine... asta e alt subiect.
revenind, oamenii pe care ii cunoastem noi sunt mai mult decat ii cunoastem noi. le putem spune ce vrem si cat vrem. asta la nivel de informatie, dar cand intervin sentimentele? ce si cat se schimba?
cand iubesti pe cineva si il descoperi cu cea mai buna prietena in pat, sau cand omul caruia i te dezvalui se ascunde de tine, ce simti? cand relatia voastra este doar superficiala.. si doar profunda in aparenta, ce simti?
tradare!
din care curge un amalgam de sentimente care se desfasoara pe acorduri de muzica, care curge asemeni unui fir de vin, rosu, dintr-o sticla sparta. si te golesti. te umpli de nimic. si totul a fost in zadar. nopti in care o luai in brate si credeai ca simte ce simti tu, ore de discutii interminabile in zapada proaspata, valuri urmarite de pe stabilopozi... totul pare minciuna in astfel de momente. sentimente care se opresc in gat sub forma unui "nod" de care insuti te rusinezi pentru ca le ai.
daca vrei sa manipulezi pe cineva fa-l sa simta. asta va fi cea mai mare slabiciune a lui.
nu-mi plac promisiunile pentru ca oamenii nu le pot indeplini. nu-mi plac marile asteptari pentru ca dezamagirile sunt pe masura. nu-mi place sa simt pentru ca asta te face vulnerabil. nu iubesc, traiesc in gol, in sec, in neant, in aparent, in asteptarea a nimic. e totul negru si murdar.
dar sunt fericita! am noul, am imaginarul, am posibilitatile, am altceva. daca nu e una, va fi mereu altul, daca prezentul nu te multumeste ai amintirea, daca dispari, am sa gasesc inlocuitor, daca nu traiesc, ramane moartea.
joi, noiembrie 29, 2007
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
wow. frumos. dar cine te-a tradat?
cei care scriu la persoana intai au in general doua abordari cand sunt intrebati despre gradul de implicare a vietii lor reale in evenimentele, locurile, lucrurile, oamenii, pataniile, etc, povestite:
1. ceea ce scriu este o fictiune, desigur, rod al imaginatiei mele si doar atat, prin urmare, cititorilor, gresiti daca ma asociati cu cele povestite, nu vreau si nici nu e bine sa fiu asociat cu pataniile personajelor mele; (deci: eu imi am viata mea, total diferita de ceea ce scriu, ma descurc perfect in ea, si nu e cazul sa va faceti griji pentru mine, ba chiar ma deranjati facand-o);
2. ceea ce scriu este o fictiune, desigur, rod al imaginatiei mele, dar cum de va inchipuiti ca intamplarile pe care le povestesc pot fi scrise fara a fi traite, si ca in spatele fiecarui personaj, fiecarei intamplari, nu ma regasesc eu, nu sunt durerile mele, fericirile mele, ca strigatele de ajutor ale personajelor nu sunt strigatele mele? (in consecinta: de ce nu ma aude nimeni? de ce nu ma intreaba nimeni? de ce nu baga nimeni de seama? de ce soarta asta a celui care scrie de a fi perceput ca un supraom, cand el de fapt scrie tocmai ca sa se regaseasca printre oameni, ca sa fie de-al lor?)
... dar astea sunt doar pareri de-ale mele.
altfel... cum iti mai merge?:)
zalostinthought
Trimiteți un comentariu